PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FĂCUT CÎND AM COBORÎT ÎN gara
Pennsylvania a fost să mă duc la o cabină telefonică. Aveam chef să chem pe
cineva la telefon, pe oricine. Mi-am lăsat valizele afară, chiar în faţa cabinei, ca
să le pot vedea. Cînd am pus mîna pe telefon, mi-am dat seama că n-am pe cine
să sun. Frate-meu D.B. era la Hollywood. Phoebe, soră-mea cea mititică, se
culcă pe la nouă, aşa că nu puteam s-o sun nici pe ea. Nu s-ar fi supărat dac-aş fi
trezit-o, dar, din păcate, nu răspundea ea. Răspundeau bătrînii.
Prin urmare, a
trebuit să renunţ. M-am gîndit să-i dau un telefon mamei lui Jane Gallagher şi s-o
întreb cînd începe Jane vacanţa. Dar nu prea aveam chef. Şi, afară de asta, era
prea tîrziu ca să telefonez. M-am gîndit s-o sun pe Sally Hayes, o fată cu care
ieşeam eu de obicei, mai ales că ştiam că intrase în vacanţă ― fiindcă-mi
scrisese o scrisoare lungă şi sentimentală, în care mă invitase să vin de ajunul
Crăciunului s-o ajut să împodobească pomul şi aşa mai departe ― dar mi-era
teamă că răspunde maică-sa la telefon. Maică-sa o cunoştea pe mama, şi parc-o
vedeam alergînd, cu riscul să-şi rupă un picior, ca să-i telefoneze că sînt la New
York. Şi, pe urmă, nu prea mă încînta ideea să vorbesc cu bâtrîna doamnă Hayes.
I-a spus odată lui Sally că sînt un stricat. Că sînt un stricat şi că n-am nici un scop
în viaţă. Pe urmă m-am gîndit să-l sun pe Carl Luce, un tip care învăţa pe vremea
mea la Whooton. Dar nu-mi era prea simpatic. Aşa că, în cele din urmă, n-am
mai sunat pe nimeni. Am ieşit din cabină, după ce stătusem acolo vreo douăzeci
de minute, mi-am luat valizele, am pornit-o spre pasajul subteran unde erau
taxiurile şi am luat un taxi.
Tare mai sînt distrat. I-am dat şoferului adresa mea de acasă, numai aşa, din
obişnuinţă ― vreau să spun că uitasem de tot că voiam să trag pentru vreo două
zile la hotel şi să nu mă duc acasă decît cînd începea vacanţa. Nu mi-am amintit
decît cînd am ajuns pe la jumătatea parcului. Atunci i-am spus şoferului:
― Te rog să întorci cum ai ocazia. Ţi-am dat o adresă greşită, vreau să ajung
înapoi în centru.
Dar şoferul voia să facă pe deşteptul.
― Mu pot să întorc aici, Mac19, e sens unic. Trebuie să merg pînă la strada
90.
Nu voiam să mă cert cu el.
― Bine, i-am spus.
Apoi, deodată, mi-a venit o idee:
― Ascultă, ştii raţele alea de pe lac, la ieşirea dinspre sud a parcului? Lacul
ăla mititel? Spune-mi, nu cumva ştii unde se duc raţele cînd îngheaţă apa? Nu
cumva ştii?
Îmi dădeam seama că există o şansă la un milion să ştie. S-a întors şi s-a uitat
la mine ca la un nebun.
― Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ţi baţi joc de mine?
― Nu. Voiam să ştiu, asta-i tot.
Nu mi-a mai spus nimic, aşa că nu i-am mai spus nici eu. Cînd am ieşit din
Central Park, în dreptul străzii 90 mi-a spus:
― Ei, amice, acum încotro?
― Păi, de fapt, nu vreau să trag la un hotel din East Side20, că s-ar putea să
mă întîlnesc cu cunoştinţe, şi eu călătoresc incognito, i-am zis.
Nu pot suferi să spun lucruri de astea de prost-gust, cum ar fi: „călătoresc
incognito”. Dar cînd sînt cu un tip de prost-gust mă port şi eu ca atare.
― Nu cumva ştii ce orchestră cîntă la „Taft” sau la „New Yorker”?
― N-am idee, Mac.
― Bine, atunci du-mă la „Edmont”, i-am spus. Nu vrei să te opreşti în drum
să bei ceva cu mine? Te invit. Sînt plin de bani.
― Nu pot, şefule. Îmi pare rău!
Era sigur o companie simpatică. Avea o personalitate deosebită.
M-am dus la „Edmont Hotel”, unde mi-am luat o cameră. În taxi îmi
pusesem şapca roşie de vînătoare ― numai aşa, de plăcere ―, dar am scos-o
înainte de a mă duce la recepţie, nu voiam s-arăt ca un trăsnit sau mai ştiu eu ce.
Culmea ironiei e că atunci nu ştiam că hotelul ăla păcătos era plin de perverşi şi
de cretini. Peste tot dădeai numai de psihopaţi.
Mi-au dat o prăpădită de cameră care dădea într-o curte interioară; pe
fereastră nu se vedea decît cealaltă aripă a hotelului. Asta era perspectiva pe care
o aveam. Dar mie mi-era totuna. Eram prea amărît să-mi pese dacă am o vedere
frumoasă sau nu. Valetul care m-a condus era un tip foarte bătrîn, să fi avut vreo
şaizeci şi cinci de ani. Era şi mai jalnic decît camera. Unul dintre tipii ăia cheli,
care-şi aduc tot părul dintr-o parte ca să-şi acopere chelia. Decît să fac una ca
asta, aş prefera să fiu chel. În orice caz, frumoasă slujbă pentru un bătrîn de
şaizeci şi cinci de ani. Să cari valize şi s-aştepţi să-ţi pice cîte un bacşiş. Îmi
închipui că prea deştept nu era, dar, în orice caz, e groaznic.
După ce-a ieşit, am rămas un timp cu paltonul şi cu toate cele pe mine,
uitîndu-mă pe fereastră. N-aveam altceva de făcut. Nici nu vă puteţi închipui ce
se petrecea în aripa cealaltă. Şi nici nu se sinchiseau să lase storurile. Am văzut
un tip cu părul cărunt şi cu un aer respectabil, în izmene, făcînd lucruri pe care,
dacă vi le-aş spune, nu le-aţi crede. Întîi şi-a pus geamantanul pe pat. Apoi a scos
o întreagă garderobă de femeie, cu care s-a îmbrăcat. Ciorapi de mătase, pantofi
cu toc înalt, sutien şi o centură, din alea de care atîrnau elastice, şi aşa mai
departe. Pe urmă, şi-a pus o rochie neagră de seară, mulată pe corp. Zău. Pe
urmă, a început să se plimbe prin cameră cu paşi mărunţi, cum umblă femeile, şi
să fumeze şi să se admire în oglindă. Şi era singur. Dacă nu cumva mai era
cineva în baie ― dar, de unde stăteam eu, nu se vedea baia. Un etaj mai sus, am
văzut un bărbat şi o femeie împroşcîndu-se cu apă, pe care o luau în gură.